marți, 7 decembrie 2010

Vitamine pentru suflet (10)

Ieremia

Ieremia s-a nascut cu probleme fizice si cu probleme de intelegere. Avea o boala care ii lua putin cate putin viata. Chiar si asa, parintii lui au incercat sa-i ofere o viata normala trimitandu-l la scoala. La 12 ani Ieremia era in clasa a doua. Invatatoarea era vizibil deranjata de el, pentru ca mereu ii iesea saliva din gura si scotea gemete. A discutat cu parintii, dar acestia au implorat-o sa-i inteleaga. Invatatoarea a incercat sa-i inteleaga si s-a straduit mai mult.
Primavara se apropia si copii au inceput sa vorbeasca despre Paste. Invatatoarea s-a hotarat sa le dea o tema legata de aceasta sarbatoare. A dat fiecaruia cate un ou mare de plastic si le-a spus: "Vreau sa le duceti acasa astazi, iar maine sa mi le aduceti inapoi cu ceva inauntru care sa reprezinte o noua viata." "Da", au raspuns copii emotionati.
A doua zi cei 19 elevi ai clasei erau foarte nerabdatori sa vada ce pusese fiecare in ou. Invatatoarea le-a adunat pe toate intr-un saculet de panza si apoi a inceput sa le deschida pe rand. In primul a gasit o floare. O fetita a ridicat mana si a strigat: "Este al meu." In altul a gasit un fluture. Unul dintre oua era gol. Invatatoarea l-a pus deoparte fara sa spuna nimic, pentru ca banuia ca este oul lui Ieremia si nu dorea sa-l faca de ras. Atunci copilul a intrebat: "Dar despre oul meu de ce nu spuneti nimic?" "Pentru ca este gol..." Ieremia a privit-o drept in ochi pe invatatoare si i-a spus: "Si mormantul lui IIsus era gol..." Timpul parca s-a oprit in loc.Trei luni mai tarziu Ieremia a murit. Toti au fost surprinsi cand au vazut pe mormantul lui 19 oua de plastic. Toate erau goale...... (H. A.)

Bucuria de a darui
In timpul cinei la manastirea Sceta, cel mai in varsta dintre monahi s-a ridicat sa dea apa celorlalti. A mers cu greu de la masa la masa, dar nici unul dintre calugari nu a primit. "Nu suntem vrednici de serviciul unui sfant", s-au gandit ei. Cand batranul a ajuns la masa staretului, acesta i-a cerut sa-i umple paharul pana sus. Ceilalti monahi l-au privit cu oroare. Cand masa s-a sfarsit, ei l-au dojenit pe staret:
- Cum te poti socoti vrednic sa fii servit de un sfant? N-ai vazut ce greu i-a fost sa ridice ulciorul? N-ai observat cum ii tremurau mainile?
- Cum pot eu opri bunatatea sa se manifeste? - a raspuns staretul. Voi care va socotiti atat de perfecti, sunteti lipsiti de umilinta de a primi si il lipsiti astfel pe bietul om de bucuria de a darui.

Indrazneala de a incepe
O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla îngheţat, brăzdând apa şi înălţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pătrundeau în adânc ca plugurile de oţel şi smulgeau din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţărm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja părea că devenise rozalie.
Acest lucru făcu să vină multă lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.
Stelele marine erau aproape nemişcate. Trăgeau să moară.
În mulţime, ţinut de mână de tatăl său, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Cu toţii se uitau şi nimeni nu făcea nimic. Dintr-odată, copilul lăsă mâna tatălui său, îşi scoase încălţămintea şi fugi pe plajă. Se aplecă şi culese cu mânuţele sale trei steluţe de mare; apoi, luând-o la fugă, le duse în apă. După aceea, se întoarse înapoi şi repetă operaţiunea. De pe parapet, un om strigă spre el:
- Dar ce faci, băiete?
- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.
- Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare: cu siguranţă nu ai să poţi să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai spunem că la fel se întâmplă pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se aplecă iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apă răspunse:
- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.
Bărbatul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, îşi scoase pantofii şi şosetele şi coborî şi el pe plajă. Începu să adune stele de mare şi să le arunce în apă. O clipă mai târziu coborâră încă două fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă. După alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sută, două sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Astfel fură salvate toate.....

Pentru ca lumea să se schimbe ar fi suficient să aiba cineva - chiar şi un prunc - îndrăzneala de a începe.

- va urma -

marți, 30 noiembrie 2010

Despre iubirea si prietenia ....cea ADEVARATA !

O poveste de iubire (poate reala)...
Un barbat si o femeie au trăit cincizeci şi cinci de ani căsătoriţi. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să-i pregătească sotului micul dejun, femeia a făcut infarct. A căzut. Barbatul a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi, aproape târâş, a urcat-o în camionetă.
Cu toată viteza, tot timpul în depăşire, nerespectând stopurile, a reuşit s-o ducă la spital. Când a ajuns, din nefericire, deja murise. În timpul înmormântării, omul nu a scos niciun cuvânt, privirea lui era pierdută. Aproape că nici n-a plâns...
În acea noapte, au stat toţi copiii cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, si-au amintit câteva anecdote frumoase. El l-a rugat pe unul dintre copii, teolog, să-i spună unde era ea în acele momente. Teologul a început să vorbească despre viaţa de după moarte, presupunând cum şi unde s-ar afla ea. Barbatul asculta cu mare atenţie.
Deodată a cerut: "Duceţi-mă la cimitir". "Tată, -i-au răspuns copiii- e ora 11 noaptea ! Nu putem să mergem la ora asta la cimitir". A ridicat vocea şi, cu o privire pătrunzătoare, a zis: "Nu discutaţi, vă rog, nu vă certaţi cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost soţie timp de 55 de ani".
A urmat un moment de linişte respectuoasă. Nu s-a mai zis nimic. Au plecat la cimitir, au cerut voie paznicului şi, cu lumina unei lanterne, s-au ghidat până la mormânt. Batranul a mângâiat piatra, a plâns şi le-a spus lor, copiilor lui, care priveau scena impresionaţi urmatoarele cuvinte: "Au fost 55 de ani frumoşi... Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie". A făcut o pauză şi şi-a şters lacrimile. "Ea şi cu mine am trecut amândoi prin acel moment de criză. Când mi-am schimbat serviciul, a continuat, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată, am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloane de spital, ne-am avut alături la durere, ne-am îmbrăţişat de fiecare Crăciun şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea; nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin asta şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit să sufere ..... !!!" .
Când tatal lor a terminat de vorbit, copiii aveau cu totii feţele înmuiate în lacrimi. L-au îmbrăţişat şi el i-a consolat: "În ordine, copii, acum putem să mergem acasă; a fost o zi foarte bună !".
În acea noapte au înţeles cu totii ce este iubirea adevărată.

Un simplu prieten vs. prietenul adevarat

Un simplu prieten , cand vine in vizita, se comporta ca un invitat.
Un prieten adevarat iti deschide frigiderul si se serveste.

Un simplu prieten nu te-a vazut niciodata plangand.
Un prieten adevarat are umerii umezi de la lacrimile tale.

Un simplu prieten nu stie prenumele parintilor tai.
Un prieten adevarat are numarul de telefon al parintilor tai in agenda telefonica.

Un simplu prieten aduce la ziua ta o sticla de bautura.
Un prieten adevarat soseste mai devreme pentru ca sa te ajute la pregatiri si ramane mai tarziu ca sa te ajute sa faci curat.

Un simplu prieten nu agreeaza cand il suni in preajma orei lui de culcare.
Un prieten adevarat te intreaba de ce ti-a luat atat de mult pana l-ai sunat.

Un simplu prieten considera ca prietenia voastra a luat sfarsit cand apare prima cearta intre voi.
Un prieten adevarat te suna imediat dupa cearta.

Un simplu prieten se asteapta sa fii mereu la dispozitia lui.
Un prieten adevarat este mereu in preajma ta.

marți, 23 noiembrie 2010

Vitamine pentru suflet (9)

Aparente... despre un gest minim...

Intr-o zi, cand eram boboc la liceu, am vazut un coleg plecand pe drumul de la scoala spre casa. Numele lui era Kyle. Parea ca isi cara toate cartile cu el. Ma gandeam: "De ce si-ar cara cineva acasa toate cartile ? Trebuie sa fie un tocilar."

Aveam planuri pentru intreg weekend-ul (petreceri si jocuri de fotbal cu prietenii), astfel incat am ridicat din umeri si mi-am vazut de drumul meu.
Mergand, am vazut o ceata de vlajgani alergand spre el. Au fugit spre el, i-au lovit maldarul de carti si l-au imbrancit, iar el a cazut in noroi. I-au sarit ochelarii pe care i-am vazut aterizand in iarba la cativa metri mai departe de el. A privit in sus si atunci am vazut acea tristete teribila din ochii sai.
Mi s-a facut mila. M-am indreptat rapid spre el si in timp ce bajbaia dupa ochelari i-am vazut o lacrima alunecandu-i din ochi. Inmanandu-i ochelarii i-am spus : "Indivizii aceia sunt niste nenorociti. Ar trebui sa-si vada de-ale lor." M-a privit si mi-a spus "Multumesc!" Avea un zambet mare pe fata. Era unul din acele zambete care arata o recunostinta reala.
L-am ajutat sa-si adune cartile si l-am intrebat unde locuieste. S-a dovedit ca locuia langa mine, asa ca l-am intrebat cum de nu l-am mai vazut niciodata. Mi-a spus ca a urmat o scoala particulara pana acum.
Nu ma mai imprietenisem cu nimeni care sa fi urmat o scoala particulara. Am vorbit tot drumul spre casa in timp ce l-am ajutat sa care o parte din carti. S-a dovedit a fi un tip tare de treaba. L-am intrebat daca ar dori sa joace fotbal cu mine si prietenii mei. A raspuns afirmativ. Am fost alaturi tot weekend-ul si pe masura ce-l cunosteam mai bine imi placea tot mai mult. Prietenii mei simteau la fel.
A venit si ziua de luni si l-am vazut pe Kyle carandu-si din nou maldarul de carti. L-am oprit si i-am spus : "Baiete, ai sa-ti faci niste muschi grozavi daca le tot cari zilnic !" A ras doar si mi-a dat jumatate din ele.
In cei patru ani care au urmat Kyle si cu mine am devenit prieteni buni. Cand eram in ultimul an am inceput sa ne gandim la facultate. Kyle s-a decis sa mearga la Georgetown, iar eu la Duke. Stiam ca vom ramane mereu prieteni si ca distanta nu va fi o problema. El urma sa fie doctor iar eu sportiv.
Kyle era oratorul clasei. Il tachinam mereu ca este un tocilar. Trebuia sa pregateasca un discurs pentru absolvire. Eram foarte fericit ca nu eram eu acela care trebuia sa ma ridic si sa vorbesc in fata tuturor.
In ziua absolvirii l-am vazut pe Kyle. Arata grozav. Era unul din acei tipi care s-au regasit cu adevarat pe sine in timpul liceului. Se maturizase si chiar ii statea bine cu ochelari. Avea mai multe intalniri decat mine si toate fetele il placeau. Cateodata deveneam chiar gelos. Azi ....era una din acele zile!
Am vazut ca era emotionat in legatura cu discursul sau. Asa ca l-am tras mai in spate si i-am spus: "Hei, domnule, vei fi minunat !" El s-a uitat la mine cu una din acele priviri recunoscatoare si a zambit. "Multumesc!", a spus.
Cand trebuia sa intervina, si-a dres glasul si a inceput. "Momentul absolvirii este unul in care multumesti tuturor celor care te-au ajutat in toti acesti patru ani: parinti, profesori, frati, antrenori ... dar mai ales prietenilor. Vreau sa va spun ca a fi prietenul cuiva este cel mai frumos dar pe care il poti oferi. Va voi spune o poveste. "
Mi-am privit prietenul, nevenindu-mi sa cred ca istoriseste povestea primei zile in care ne-am intalnit. A marturisit ca planuise sa se sinucida in acel weekend. A povestit cum si-a curatat vestiarul pentru ca mama lui sa nu trebuiasca s-o faca mai tarziu si cum isi cara toate lucrurile acasa. M-a privit adanc si mi-a zambit scurt.
"Din fericire, am fost salvat. Prietenul meu m-a salvat de la acest gest teribil."
Multimea asculta cu respiratia taiata cum acest tanar popular isi povestea momentul sau de slabiciune. I-am vazut pe mama si pe tatal sau care ma priveau cu acelasi zambet recunoscator. Pana in acel moment nu realizasem profunzimea a ceea ce facusem..
Nu subestimati niciodata puterea actiunilor dumneavoastra. Cu totii avem un impact asupra celorlalte persoane. Cu un mic gest putem schimba viata cuiva. Nu exista inceput sau sfarsit pentru aceasta. Ieri este istorie, maine e un mister iar ziua de azi este un cadou !!!

Scrisoarea unui cersetor
Dormeam in parcuri. Asta pana cand au aparut tot mai multi gardieni sa pazeasca apa si bancile. Mi-au spus ca deranjam florile si am plecat. Scarile blocurilor sunt tot mai putin accesibile. Oamenii ne privesc ciudat. Unii cu mila, altii cu teama. Altii cu mandria ca ei sunt superiori si ca n-au ajuns in halul asta. E adevarat ca uneori cuvintele mi se impleticesc din cauza alcoolului. Alegerile gresite m-au adus aici. M-au luat de mana si am pornit impreuna intr-o plimbare cu parfum de vas de croaziera si finalitate de iad.
Un baiat m-a scuipat ieri. Mi-a spus ca m-as fi uitat urat la prietena lui din masina. Am incercat sa vorbesc civilizat cu el, dar imediat a racnit: “Noi este studenti, ba analfabetule! Ce stii tu de chestiile astea?!” Si eu am fost candva student. Si eu am avut casa. Am fost premiant si eram printre favoritii profesorilor. Numai ca atunci favoritismele se faceau dupa ce stiai, nu dupa cheile masinei pe care o aduci la cursuri.
Dimineata vad copii care merg spre scoala. Nu este zi in care acestia sa isi vorbeasca de bine profesorii. Se plang de faptul ca ar fi plictisiti, ca abia asteapta sa mearga in barul de peste drum. Si parca nici culoarea rucsacului nu e pe placul lor. Li se pare ca sunt cei mai ghinionisti din lume. Nu pot sta de vorba cu ei de nicio culoare. Pur si simplu nu ma baga in seama, ma dispretuiesc. Ma vad citind si imi spun ca am furat cartile. De asta am ales varianta sa le scriu.
Ghinion inseamna sa fii lovit si trantit si sa ramai acolo. Ghinion inseamna sa ai impresia ca bautura iti rezolva durerea. Ghinion inseamna sa fii rau cu cei din jur atunci cand esti ranit. Ghinion inseamna sa fii nerecunoscator celor care te-au ajutat. Ghinion inseamna sa fii mai prost decat cainele tau, vorba celor de la Parazitii. Prost datorita ignorantei. Ghinion inseamna sa traiesti cu iluzia ca nu ai nimic de invatat de la un profesor, de la un vecin, de la un parinte. Sau chiar si de la un cersetor. Ghinion inseamna sa crezi orbeste in cei cu care ti-o bagi in vena. Indivizi care te vor parasi la prima adiere de vant.
Toate ghinioanele sunt alegeri proprii. Ele m-au adus in strada. E greu, e greu de tot sa revii, va spun asta fara nicio ezitare. Dar atatea zile cate voi mai avea, voi lupta la baioneta pentru a recastiga ce am pierdut. Si nu ma refer aici la statutul social. Acesta nu valoreaza nici cat un balegar!
Prefer cartonul in loc de pat, daca doar asta este rasplata efortului meu sustinut. Vreau sa ma recastig pe mine. Gratiile reale nu sunt cele de la inchisoare. Acestea sunt o gluma fata de propriile dureri. Chiar daca acestea sunt insondabile de la distanta, ele raman pentru mine cele mai importante lucruri din lume. Si stiu bine ca asa e si pentru voi.
Deci, sa nu uitati!!! Noi insine suntem cel mai mare ghinion si noroc pentru propria persoana. Si daca aveti impresia ca e o fraza banala si care s-a mai spus de o mie de ori, priviti-i pe cei care dorm pe banca atunci cand gerul e in plin asalt....
-Va urma-

vineri, 5 noiembrie 2010

A murit ............... :(((


POETUL inimii mele, al unei / unor intregi generatii, a plecat la cer...... lasand aici, pe Pamant, o parte din sufletul si viata sa !

Nu pot spune mai mult, nu e cazul sa spunem mai mult (deja patetismul televiziunilor si marea admiratie a "poporului" roman se desfasoara din plin la aceasta ora)... decat un simplu... MULTUMESC DIN SUFLET,  ADRIAN PAUNESCU! ODIHNESTE-TE IN PACE! :(

miercuri, 3 noiembrie 2010

Ultimul mesaj, ultimul salut si ultima poezie ...!!??

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.


Sursa: RING
Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.



luni, 25 octombrie 2010

Dojana

Zilele trecute, in metrou, am asistat la una din cele mai incredibile si nostime scene din cate-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata.
Eram pe peron, cu inca vreo cateva sute de oameni, randuri, randuri, toti privind nervosi cand la ceasul din stinga (trecusera mai mult de zece minute de la ultimul tren), cand la tunelul intunecat din dreapta, care refuza sa se lumineze de farurile mult asteptate.
Alaturi de mine o pereche inlantuita. Ea era atit de mica (in inaltime) si firava ca aveai senzatia ca, de fapt, imbratisarea lui o sustine pe picioare. Vocea ei era subtire si soptita, el se apleca tandru spre gura ei de cate ori ea murmura ceva. Undeva, in spatele meu, un cetatean din cale-afara de nervos urla de frustrare la telefonul mobil :
- "Asteapta-ma ! Nu te misca de acolo, in p**a mea, ca ajung si eu, in p**a mea, in cateva minute. P**a mea stie cat mai intarzie trenul asta!". .... Si, pac, conversatia e brusc incheiata......
Din stanga mea se ridica usor, ca un voal de mireasa, vocea subtire a domnisoarei sustinute de iubit :
- "Domnule, imi spune si mie p**a dumneavoastra cat mai intarzie trenul?".

Nu pot sa redau in cuvinte stupefactia mea. Nici nu am avut timp sau putere sa o mai evaluez pe a celor din jurul meu. Cei cativa oameni din cercul de spectatori la aceasta scena ne-am intors capetele intr-o miscare sincronizata perfect catre detinatorul organului care cunostea informatia ce o doream cu totii: cat mai intarzie trenul!?
Omul era pierdut. S-a fasticit, si-a mutat greutatea corpului de pe un picior pe celalalt, si a zis incurcat un: "Imi cer scuze!".

Toate capetele acum spre domnisoara: aceasta a strambat un pic din nasucul fin, a dat usor din cap a adanca nemultumire si a mai murmurat ca raspuns :
- "Pai, va rog...".

Si de cate astfel de situatii ne lovim zi de zi ! ........

joi, 30 septembrie 2010

Vitamine pentru suflet (8)

Poveste cu mâini

O poveste adevarata... ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate...De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe sine în foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai târziu. Se spune ca în Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decât sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau întru desavârsire. Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani si amândoi primisera un har deosebit de la Dumnezeu: harul de a surprinde prin taina desenului atât viata, cât si moartea, atât vazutul, cât si nevazutul. Tinerii erau dornici sa învete si sa se împlineasca în arta. Visau cu ardoare sa ajunga chiar ca idolul lor, Leonardo DaVinci, si pentru asta erau gata sa faca totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu usurinta, caci erau tare saraci - pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avutiile pamântesti.Într-o seara, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împarteau frateste, unul din ei spuse,privind la doua gravuri abia terminate.

- Frate, noi trebuie sa mai învatam. Gravura pecare am facut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adaugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfectiune. Talentul tau este copt, asa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci si voi accepta orice comanda, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete... orice. Asa voi strânge banii necesari ca tu sa mergi la scoala în Italia pentru a-ti desavârsi arta. Apoi te vei întoarce si ma vei ajuta si pe mine sa merg la scoala.

- Dar nu pot sa încuviintez asa ceva, zise celalalt. Nu ne-am despartit niciodata pâna acum si a fost bine. De ce vrei acum sa facem asta? Amândoi avem talent si amândoi avem dorinta apriga de a merge la scoala. Sacrificiul tau ma onoreaza si ma face sa îti cer sa mergi tu primul la scoala.

- Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindca esti mai talentat si vei avea nevoie de mai putin timp pentru a-ti însusi noile cunostinte. Eu am foarte multe de învatat, iar tu ai munci o viata pâna as termina eu scoala. Asa ca voi munci eu, pâna când tu vei fi cunoscut. Asa e mai usor pentru amândoi.

Tânarul pe nume Albrecht a fost coplesit de nobletea gestului prietenului sau, mai ales ca stia ca talentul amândurora era egal. Asa ca a a cceptat plin de recunostinta si a plecat la scoala. Pretul studiilor lui a fost însa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strânge banii de care Albrecht avea nevoie la scoala. Timpul a trecut si, dupa sapte ani de munca greasi de o parte si de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte multi bani si cu dorinta sincera de a-l ajuta sa mearga la scoala, ca sa aiba si el o viata împlinita si îmbelsugata.Era seara când s-a întors. S-a apropiat de casa cea saracacioasa si mai întâi privi pe fereastra, ca sa vada cum mai arata prietenul lui. Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânari ieftine. Îngenunchease pe podeaua rece si rostea rugaciune dupa rugaciune, cu glas cald. La lumina tremurânda a lumânarii, Albrecht vazu mâinile prietenului sau si înmarmuri. Erau doua mâini noduroase, muncite, scrise cu multe rani si lovituri, mâini de apostol întru ale desavârsirii aproapelui. Îsi dadu seama cu nemasurata tristete ca prietenul lui nu mai putea merge la scoala cu mâinile acelea jertfite, ca nu va mai putea tine penelul cu finetea necesara unor tablouri, si nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi mânuite cu usurinta, caci mâinile tremurau în rugaciune de atâtia ani de munca... Astepta pâna ce prietenul lui îsi termina rugaciunea si batu la usa. Usa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste masura de revedere.

- Acum vei merge tu la scoala, zise Albrecht, si vei duce o viata fara griji. Este rândul tau.Prietenul lui nu zise nimic, doar îsi privi în liniste mâinile muncite.

- Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot tine penelul, dar te pot îmbratisa cu bucurie. Îti multumesc ca te-ai întors si, mai ales, ca ai devenit cel care esti acum. Eu nu mai pot merge la scoala. Însa sunt multumit, fiindca mi-am gasit rostul în fiecare lucru ce mi-a iesit din mâini cu voia luiDumnezeu. Albrecht îi ceru încuviintarea prietenului sau de a-i desena mâinile asa cum le vazuse în rugaciune.
Asa s-au nascut "Mâinile de apostol" de Albrecht Durer.

Fie sa gasesti mereu în jurul tau prieteni! Fie ca orice gest facut pentru ei sa fie însotit de gândul ca uneori pentru ca unii sa se desavârseasca,altii trebuie sa se jertfeasca - jertfa însotita de rugaciune e binecuvântata si aduce bucurie.Iar amintindu-ti de mâinile muncite împreunate în rugaciune, fie sa poti primi smerit gesturile de iubire pe care prietenii tai le fac pentru tine!


Piersicile

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si va trebui sa o ierte, sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective. Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.
Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.
Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte. O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe piersici. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.
Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt?!  Si ce ai de gand sa faci cu ele?!...


Dragostea in cele mai mici amanunte

El murise de un an si se apropia o data importanta, ziua sfantului Valentin. In fiecare an ii trimitea cate un buchet de trandafiri acasa,cu un biletel pe care scria: "te iubesc mai mult ca anul trecut, dragostea mea va creste in fiecare zi". Dar acesta era primul an in care Roza nu il va mai primi. S-a mirat foarte mult cand cineva a sunat la usa si, spre surprindera ei, deschizand a vazut un buchet de trandafiri cu un biletel pe care scria: "te iubesc !".
Bineinteles ca s-a suparat pentru ca a crezut ca e o gluma proasta, a sunat la floraraie sa reclame cazul si, cand i-au raspuns, patronul magazinului i-a spus ca stia ca sotul ei murise de un an, a intrebat-o daca citise si in interiorul biletelului si i-a explicat ca acei trandafiri erau platiti de sotul ei dinainte, ca de altfel toate buchetele pentru fiecare an din viata ei de atunci incolo.

Dupa ce a inchis telefonul Rosei i s-au umplut ochii de lacrimi si, cand a desfacut felicitarea, a vazut scrisul sotului ei: "Buna, dragostea mea, stiu ca a fost un an greu pentru tine sper sa te poti reface repede, dar doream sa-ti spun ca te voi iubi pentru tot restul timpului si pana cand vom fi impreuna, ti se vor trimite trandafiri in fiecare an; iar atunci cand vor suna la usa si nu vei deschide, vor suna de inca cinci ori, si daca tot nu raspunzi, vor sti cu siguranta unde sa le duca, acolo unde tu vei fi alaturi de mine. Te iubesc, sotul tau !!! (H. Agudelo)

 Atunci cand iubesti pe cineva nu conteaza unde este, totul este posibil !!!
 
 
Testul lui Socrate

Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit. Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?” Omul era învins și s-a rușinat.

 
Lectia

Un sot s-a dus sa viziteze un batran intelept pentru a-i spune ca nu o mai iubea pe sotia lui si ca avea de gand sa se desparta. Inteleptul l-a ascultat, l-a privit in ochi si i-a zis un singur cuvant: "Iubeste-o". Pe urma a tacut!
-Dar deja nu mai simt nimic pentru ea.
-Iubeste-o a zis din nou inteleptul.
Si in fata nedumeririi domnului, dupa o cuvenita tacere, a adaugat: "Sa iubesti este o decizie nu un sentiment; sa iubesti inseamna dedicare si daruire. A iubi este un verb si rodul acestei actiuni este dragostea. Dragostea este un exercitiu de gradinarit: sa smulgi tot ceea ce face rau, sa pregatesti terenul, sa semeni, apoi ai rabdare, uda si ingrijeste. Fii pregatit pentru ca vor fi calamitati, vor veni secete sau prea multa ploaie, dar nu iti abandona gradina din cauza asta. Iubeste-ti perechea, adica accept-o, pretuieste-o, respect-o, arata-i dragoste si devotament, admir-o si intelege-o. Asta este totul, iubeste-o !!!". (H. Agudelo)


Despre gesturile marunte

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns, la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...

In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.

Deci am mers si-am batut la usa. "Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o dintr-un film din anii '40.

Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.

Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

"Nu e mare lucru" i-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"

" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: "Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"

"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.

"Oh, nu conteza", spuse ea." Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori... " Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

"Pe ce ruta ati vrea sa merg?", am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.

Cum prima aluzie de soare s-a aratat pe orizont, mi-a spus dintr-o data:

"Sunt obosita... Hai sa mergem!."

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.

Era o cladire ieftina, ca si o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile."Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

"Nimic", am zis eu.

" Dar trebuie si tu sa te intretii."

"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri", am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie", spuse ea. " Multumesc!"
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:" Ziua de azi este o zi speciala!"

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul spectacol pe care il jucam. (H.Agudelo)

- va urma -

miercuri, 25 august 2010

Vitamine pentru suflet (7)

Bucuria vietii

Un om de afaceri bogat a ramas uluit cand a dat peste un pescar care statea linistit langa barca lui, jucandu-se cu niste copii. L-a intrebat: "De ce nu esti afara la pescuit?"
"Pentru ca am prins deja suficient peste pentru azi", a zis pescarul.
"De ce nu mai prinzi cativa in plus?"
"Si ce sa fac cu ei?"
"Ai putea sa mai castigi niste bani", a fost raspunsul afaceristului. "Asa, iti vei putea pune un motor la barca si vei merge in ape adanci sa prinzi si mai mult peste. Atunci vei avea suficienti bani sa cumperi plase de pescuit. Astea iti vor aduce si mai multi pesti si mai multi bani. In curand vei putea avea destui bani sa-ti cumperi doua barci...poti deveni un om bogat, ca mine."
"Si atunci ce as mai face?, a intrebat pescarul.
"Atunci te vei putea bucura de viata cu adevarat."
"Dar tu ce crezi ca fac eu acum?", zambi pescarul mangaind pe cap pe unul dintre copii.

Visul unei omizi

O omida micuta cobora intr-o zi inspre pamant. Foarte aproape de drumul ei era o lacusta. "Unde te duci?", a intrebat-o. Fara sa se opreasca din mers, omida a raspuns:"Am avut un vis azi-noapte, visam ca priveam toata valea de pe vatful muntelui inalt. Mi-a placut ce am vazut in vis si mi-am propus sa fac acest lucru".
Surprinsa, lacusta a zis, in timp ce prietena ei se indeparta:" Trebuie sa fii nebuna! Cum vei putea ajunge tu pana acolo? Tu, o simpla omida! O piatra va fi un munte, o baltoaca o mare, si orice trunchi de copac, o bariera de netrecut". Dar omiduta era deja departe si nu o mai auzea. Piciorusele ei minuscule nu se mai opreau din mers.
Deodata s-a auzit vocea unui scarabeu: "Unde mergi asa hotarata?" Deja transpirata, omiduta i-a zis gafaind: "Am avut un vis si vreau sa-l realizez, sa urc pe munte ca sa privesc de acolo toata lumea".
Scarabeul nu s-a putut abtine din ras, s-a oprit la un moment dat si i-a zis: "Nici macar eu, cu picioarele atat de mari, nu as incerca sa fac un lucru atat de ambitios." Se tavalea pe jos de ras in timp ce omida isi continua drumul.
In acelasi fel, paianjenul, cartita, broasca si floarea au sfatuit-o pe prietena noastra sa renunte. "Niciodata nu vei reusi!", ii spuneau, dar inauntrul ei era ceva ce o impingea inainte. Deja sfarsita de oboseala, pe punctul de a muri, s-a hotarat sa se odihneasca si sa-si faca, cu un ultim efort, un culcus unde sa innopteze.
"Voi fi mai bine", a fost ultimul lucru pe care l-a zis si a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo sa-i vada ramasitele. Acolo era creatura cea mai nebuna dintre toate. Mormantul ei li se parea un monument al absurditatii. Era un refugiu demn de cineva care a murit incercand sa-si realilzeze un vis irealizabil. Intr-o dimineata, in care soarele stralucea in mod neobisnuit, toate animalele s-au adunat in jurul acelui mormant ce se transformase intr-un avertisment pentru cei indrazneti. Deodata, au ramas inmarmuriti.
Acea crusta tare a inceput sa crape si, cu uimire au vazut niste ochi si o antena care nu puteau fi ale omidei pe care ei o credeau moarta. Incetul cu incetul, ca pentru a le da timp sa-si revina dupa soc, au iesit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acestei fiinte impresionante pe care o aveau in fata: un fluture. N-a mai fost nimic de zis, toti stiau ce avea sa faca va zbura pana la marele munte si-si va realiza visul; visul pentru care traise, pentru care murise si pentru care s-a intors la viata. Toti se inselasera!

Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, sa traim pentru el, sa incercam sa-l implinim, sa ne punem viata in joc pentru el, si daca vedem ca nu putem, poate ca avem nevoie de un popas si de o schimbare radicala in vietile noastre. Si atunci, in alt mod, cu alte posibilitati si cu harul lui Dumnezeu, vom reusi.
Doar cautand imposibilul, oamenii au gasit si au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au inaintat in mici un fel.


Fluturele

Un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei. Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică. După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns.
Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă. Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.

Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon.
Asemeni fluturelui, şi noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viaţă pentru a ne câştiga libertatea şi a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleşit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găseşte-ţi un motiv pentru care să te lupţi în continuare şi să nu te dai bătut(ă).


Poveste adevarata

Aceasta este o poveste adevarata. E povestea unui baiat care iubea mult o fata. Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit, romantic: a facut un “buchet” dintr-o mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire.
Baiatul lucra intr-o companie si viitorul lui nu era stralucitor, cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna. Pana intr-o zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata. Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el, asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui. Ce sa mai zica baiatul…a simtit ca i se frange inima.
Dupa ce a recapatat increderea in sine, baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult. In final, dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor, baiatul si-a infiintat propria companie. “Daca incerci intruna,n-ai cum sa cazi”, isi spunea intotdeauna.”Trebuie sa reusesc in viata!”
Intr-o zi ploioasa, pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el. Chiar si sub umbrela, cei doi erau uzi. Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite.Cu inima batandu-i repede s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa.Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi, ca avea propria lui companie, masina etc. Ca a reusit in viata!
Inainte ca sa-si dea seama, baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir…s-a dat jos din masina si i-a urmarit…apoi a vazut chipul fostei iubite zambind, asa cum obisnuia sa–i zambeasca, intr-o fotografie de pe piatra unui mormant si, alaturi, buchetelul din fasii de hartie. Atunci l-au observat si parintii fetei. Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat? Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta, ci ca era bolnava de cancer. In inima ei, fata stia ca baiatul va reusi intr-o zi, dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui…prin urmare a ales sa-l paraseasca. Fata le-a spus parintilor ca, atunci cand va veni clipa sa plece, isi doreste ca buchetelul sa fie acolo langa ea in speranta ca, poate, intr-o zi, soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire. Baiatul a izbucnit in plans…

E foarte dureros sa stai aproape de cineva, dar fara sa-l mai vezi, sa-l mai atingi, sa-l mai auzi, vreodata.
O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme. La final, banii ca banii, dar iubirea este divina. In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi. Vine o vreme cand numai amintirile vor ramane....Sa ne facem timp  si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei, ca-i iubim!

vineri, 6 august 2010

Vitamine pentru suflet (6)

Ce ai face tu?

Esti singur in masina si conduci intr-o noapte furtunoasa; cand treci pe langa o statie de autobuz, vezi 3 persoane asteptand autobuzul:

1. o batranica bolnava care pare pe moarte
2. un vechi prieten care ti-a salvat viata
3. iubitul / iubita ideal / a pe care asteptai de o viata sa il intalnesti.
Pe care l-ai lua in masina, daca ar exista posibilitatea ca langa sofer sa stea un singur pasager?
Gandeste-te bine inainte sa continui...
Aceasta este o problema de etica morala care a fost folosita ca parte a unui interviu pentru o slujba.
Poti sa iei batrana, intrucat ea e pe moarte; sau poti sa il alegi pe vechiul tau prieten care ti-a salvat viata, si astfel sa te revansezi. Si totusi, sansa de a gasi partenerul ideal s-ar putea sa nu ti se mai ofere vreodata!!
Raspunsul candidatului care a obtinut slujba a fost: "I-as da cheile de la masina prietenului meu sa o duca pe batrana la spital si as astepta autobuzul alaturi de partenerul ideal!"
Uneori, avem mult de castigat daca renuntam la limitarea unei gandiri incapatanate.
Nu uita niciodata sa ai o viziune de ansamblu !

Viata ca un fluture albastru

A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…
Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.
-Ce vei face? o intreba sora ei.
-O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!
Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.
-Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:
-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!
Asa este si viata noastra, prezentul si viitorul nostru. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre, ca si fluturele albastru. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea....

Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par fi!

Doi ingeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea in casa unei familii instarite. Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe ingeri sa innopteze in camera de oaspeti. In schimb le-a oferit o camaruta in subsol.
In timp ce isi faceau paturile, ingerul cel batran a vazut o gaura in perete si a reparat-o imediat. Cand ingerul cel tanar l-a intrebat de ce, celalalt inger i-a raspuns: "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi".
In noaptea urmatoare ingerii au ajuns sa se odihneasca in casa unui om foarte sarac dar foarte ospitalier, taran ce locuia impreuna cu sotia lui.
Dupa ce au impartit cu ei putina mancare ce o aveau, i-au lasat pe ingeri sa doarma in patul lor, unde se puteau odihni in voie. Cand s-au trezit a doua zi, ingerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plangand. Singura lor vaca al carei lapte era singurul lor venit, murise pe camp.
Ingerul cel tanar s-a infuriat si l-a intrebat pe cel batran, cum se poate intampla un asemenea lucru? "Primul om avea tot, si totusi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atat de putin, dar era in stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara".
"Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi", i-a raspuns ingerul cel batran. "Cand am stat in subsol am observat ca in gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapanul era obsedat de lacomie si era incapabil sa-si imparta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca.
Noaptea trecuta cand am dormit in patul familiei de tarani, ingerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat in schimb vaca. Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par fi!
Uneori chiar asa se intampla cand lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui. Daca ai credinta, e nevoie doar sa crezi ca orice intamplare este intotdeauna in avantajul tau. S-ar putea sa nu stii (sa nu afli de ce anume te-a pazit Dumnezeu) pana foarte tarziu...

Peticul de pământ
Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său:
- Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.
Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.
A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!” Morala: Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.
Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.
Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. Trebuie să te decizi cum să ţi echilibrezi viaţa ca să îţi fie cât mai bine. Defineşte-ţi priorităţiile, dă-ţi seama dacă eşti capabil/ă să faci compromisuri iar unele decizii lasă-le să fie luate pe baza instinctelor.
Fericirea este intenţia şi scopul vieţii, este întregul ţel al existenţei umane. Si atunci, ia-o mai uşor, fă ceea ce-ţi doreşti să faci şi apreciază fiecare zi. Viaţa este fragilă, viaţa este scurtă. Trăieşte un stil de viaţă echilibrat şi bucură-te la maxim!

Va urma .....

miercuri, 21 iulie 2010

Vitamine pentru suflet (5)

Un om a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baiatul de 5 ani asteptand la usa.
-Tati, pot sa te intreb ceva?
-Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul
-Tati, cati bani castigi pe ora?
-Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri, spuse omul nervos.
-Doar vreau sa stiu...Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
-Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.
-Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat.
-Tati, imi imprumuti te rog 25$?
Tatal s-a infuriat, "Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi o jucarie prosteasca sau alte porcarii, atunci du-te direct in camera ta la culcare. Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din greu in fiecare zi pentru asa copilarii" Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa. Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului. Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere niste bani. Dupa o ora, omul s-a calmat si a inceput sa gandeasca: Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la usa baiatului si a deschis-o
-Dormi? a intrebat...
-Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.
-M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine. Uite aici ai 25$ Micutul a sarit, zambind:
Multumesc tati, a zbierat. Dupa aceea a scos un pumn de bani.
Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou. Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.
-De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.
-Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul
-Tati, am 50$. Pot sa cumpar o ora cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasa maine. Vreau sa mananc cu tine!
Tatal a fost distrus. Si-a luat baiatul in brate si l-a implorat sa il ierte!
 Este doar o reamintire pentru toti ce lucreaza din greu in viata.
Nu ar trebui sa lasam timpul sa treaca printre degete fara sa petrecem timp cu cei care chiar conteaza pentru noi, aceia apropiati de inimile noastre. Sa ne amintim sa impartim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim.
Daca maine murim, compania pentru care lucram ne va inlocui foarte usor, in cateva ore.
Dar familia si prietenii pe care ii lasam in urma o sa simta pierderea pentru tot restul vietilor lor ....

marți, 6 iulie 2010

Vitamine pentru suflet (4)

Povestea creionului

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu.
Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta. (P.Coelho)


Perla

Jenny era o fetita frumoasa de 5 ani, cu ochi stralucitori. Intr-o zi, in timp ce era intr-un magazin cu mama ei, a vazut un colier de perle false care costa 2,5 dolari. Cat de mult si-l dorea! A intrebat-o pe mama ei daca i-l cumpara si ea i-a raspuns: "Facem o intelegere, eu iti cumpar colierul si cand ajungem acasa, facem o lista de lucruri pe care le-ai putea face tu ca sa-l poti plati, bine?". Jenny a fost de acurd si mama ei i-a cumparat colierul.
Jenny se straduia in fiecare zi sa faca toate treburile pentru a putea plati. In scurt timp, si-a platit datoria. Jenny isi iubea perlele! Le purta pretutindeni: la gradinita, cand dormea si cand iesea cu mama ei.
Jenny avea un tata care o iubea foarte mult. Cand mergea la culcare, el se ridica din fotoliul sau favorit ca sa-i citeasca povestea preferata. Intr-o noapte, dupa ce i-a citit povestea i-a zis: "Jenny, tu ma iubesti?" "Oh, da, tata". "Atunci daruieste-mi mie perlele tale", i-a cerut el. "Oh, tata, nu perlele -a zis Jenny. Dar ti-o dau pe Rosita, papusa mea preferata. Mai stii care? Mi-ai facut-o cadou anul trecut de ziua mea. Ti-o dau cu lucrusoarele ei cu tot. E bine tata?" "Oh, nu fetita mea, lasa, nu conteaza" si sarutand-o pe obraji, i-a zis: "Noapte buna micuto!".
O saptamana mai tarziu, tatal o intreaba din nou, dupa ce ii citeste povestea: "Jenny, ma iubesti?". "Oh, da tata, sti cat de mult te iubesc!" i-a raspuns ea. "Atunci da-mi mie perlele tale". "Oh, tata, nu perlele; dar ti-l dau pe Lazos, calul meu de jucarie. Este preferatul meu, parul lui e atat de moale si poti sa te joci cu el si sa-i faci codite". "Oh, nu, fetito, lasa" si i-a zis la ureche: "Somn usor!"
Dupa cateva zile, cand tatal intra in dormitor sa-i citeasca povestea, Jenny statea pe pat si cu tremur in voce i-a zis: "Ia, tata!" si i-a intis mana. A deschis palma: in ea se afla pretiosul colier. Tatal, cu o mana a luat colierul de plastic si cu cealalta a scos din buzunar o cutiuta de catifea albastra. In cutiuta erau superbe perle adevarate. Le pastrase acolo, asteptand ca Jenny sa renunte la acel lucru ieftin ca sa-i poata oferi unul de valoare.
Asa e si cu tatal nostru ceresc. El asteapta ca noi sa renuntam la lucrurile fara valoare din viata noastra pentru ca El sa ne dea comori nepretuite. Nu e bun Dumnezeu? Asta ma face sa ma gandesc la lucrurile de care ma agat si la care nu-mi vine sa renunt si ma intreb: oare ce vrea Dumnezeu sa-mi ofere in locul lor? (H. Agudelo)

Intrebarea

Unui reporter oarecare i s-a permis sa-i puna o intrebare lui Dumnezeu si acesta a intrebat:
Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Raspunsul Lui:
Ca se pliscisesc sa fie copii, grabindu-se sa creasca si apoi suspina dupa vremea cand erau copii;
Ca mai intai isi distrug sanatatea pentru bani pentru ca apoi sa piarda banii pentru a recupera sanatatea;
Ca, facandu-si prea multe griji pentru viitor, neglijeaza prezentul, si asa nu traiesc nici prezentul nici viitorul; Ca traiesc ca si cand nu ar muri si mor ca si cand nu ar fi trait;
Ca nu inteleg faptul ca intotdeauna va fi cineva mai bun sau cineva mai rau decat ei;
Ca bogat nu este acela care are mult, ci acela care se multmeste cu putin;
Ca uita ca a ierta se invata iertand;
Ca nu inteleg ca fericirea nu tine de noroc, ci este rezultatul propriilor decizii;
Ca a dori si a iubi sunt antonime; a dori cere totul, a iubi ofera totul;
Ca niciodata nu vor face ceva atat de rau incat Dumnezeu sa-i iubeasca mai putin si nici ceva atat de bun incat Dumnezeu sa-i iubeasca mai mult; El pur si simplu ii iubeste!
Ca distanta cea mai mare la care se pot afla de Mine este distanta unei simple rugaciuni; (Umberto Agudelo)


Calul

Un taran care se lupta cu greutatile vietii, avea cativa cai de ajutor in mica lui gospodarie.
Intr-o zi, unul din cai a cazut intr-un put. Avand in vedere dificultatea si munca de care avea nevoie pentru a-l scoate, taranul a luat dureroasa decizie de a-l ingropa de viu, gandindu-se ca nu merita salvarea lui. Si a ajutat de lucratorii unui logofat, a inceput sa arunce cu pamant peste cal. Dar, pe masura ce pamantul cadea peste animal, acesta se scutura si pamantul se aduna sub picioarele sale. Oamenii si-au dat seama ca nu se lasa ingropat, ci dimpotriva, se ridica, pana ce in final a reusit sa iasa din put.

Daca esti acolo jos, simtindu-te fara valoare, iar ceilalti arunca cu pamantul neintelegerii si lipsei de sprijin peste tine, adu-ti aminte de calul din povestea noastra. Nu accepta ca pamantul sa te acopere, scutura-te si urca pe el. Si cu cat vor arunca mai mult, cu atat mai mult vei urca.! (H.Agudelo)


miercuri, 30 iunie 2010

Vitamine pentru suflet (3)

OMUL CARE PLANTA COPACI

PrembulPoate pentru unii dintre noi, care nu mai avem rabdare, aceasta lectie ne va fi utila ! Nu uitati: mancati ponderat si CITITI MULT !

"Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându- le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.

Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiuvast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului. Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei oădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Bandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între ValeaDurance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult,plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde ; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea luiElzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se parecă, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon. (Jean GIONO) "
 
NOTA: Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala.

Multumesc d-lui Constatin Caliman  pentru (re)aducerea in actualitate a acestei scrieri de exceptie plina de invatatura!