miercuri, 13 ianuarie 2010

Cafeneaua

S-a intamplat ieri. Si m-a rascolit. Mi-a facut sufletul valuri. Ca un lac batut de vant. Si mi-a starnit doruri de mult apuse in spatele lumii mele. Am intrat in cafenea pe la patru. Ora e importanta, macar pentru faptul ca la patru e lumina aceea care mangaie muntii si zapada intr-un anumit fel. Se apropie noaptea si in jurul zilei se invarte o tristete inexplicabila, ca un blestem pagan care-ti roade pantecele creierilor. As fi vrut sa gasesc loc la fereastra sa ma strecor in noapte, odata cu muntii. Nu era. Mi-am gasit o masuta ingesuita intr-un colt, de unde vedeam insa intreaga cafenea. O cafea neagra cu coniac de mere si struguri, un strudel, o placinta cu branza. In trei limbi, vocile oamenilor se amesteca molatec in capul meu racorit de inaltimile de peste zi.
Incerc sa citesc si cuvintele ma sustrag dintre vocile cafenelei. Doar in rastimpuri se mai ridica cate un glas care ma trage de mana, ma vrea intors acolo, in prezent, printre oamenii cafenelei peste care se lasa seara. Mai toti batranii din jur au pielea fetei batuta de vanturi si arsa. Roscata pe alocuri sau cu pete maronii, botita ca folia de aluminiu, caci pergamentul nu mai e un termen de comparatie al zilelor noastre.

Ochii lor sunt insa tineri si jucausi. Imi pare oarecum dramatic contrastul asta dintre limpezimea ochilor si pielea care ameninta sa cedeze, ca o tesatura prea distrusa de curatitoriile chimice. In fata mea, dincolo de vreo doua mese la care nimeni nu e asezat, un batran imi ofera un profil, citind ziarul. Are un nas coroiat care trimite la zgarcenie, e slab si colturile unei guri subtiri ii dau un aer rautacios. Pare stapan pe sine, in ciuda unui tremur usor al capului. Il fixez indelung, sa vad daca e permanent. Este.
Batranul are ochi albastri spalaciti care nu spun nimic. Mai degraba iti stimuleaza imaginatia si gandul imi zboara la un ofiter nazist. Mana care nu tine ziarul isi roteste degetele peste o ceasca de cafea. Pare un om sigur pe sine, ca toti bogatasii din Valea Binecuvantata, ma gandesc ca poate a distrus cateva mii de scrupule ca sa-si bea cafeaua linistit, cu privirea asta aroganta, si siguranta asta de sine a unui tren elvetian sau poate o tipografie digitala. E imbracat elegant, insa nestudiat. Eleganta vine din puloverul visiniu, lalau, de sub care rasar gulerele lungi ale unei camasi albe peste care se infasoara, asa, aruncat parca intr-o doara, un fular tricotat cu modele din culori moarte, ca un fel de colaj de toamna de prin Apuseni amestecat cu Baragan. Mi-e antipatic si nu inteleg de ce.
Nu schiteaza nicio miscare in afara tremurului pe care nu-l poate controla si degetele lungi, zbarcite care incanteaza marginile cestii de cafea. Il abandonez, prêt de cateva pagini bune. Ca prin vis, chelnerii se dreuleaza pe la periferia ochilor mei care poate ca vor obosi cat mai tarziu, mult dupa ce pielea va fi cedat in lupta asta absurda cu gravitatia timpului. Oamenii vin si pleaca din cafeneaua eleganta. Eleganta nu pentru fetele de masa impecabil scrobite sau pentru mobilierul solid, din lemn muntos, frumos slefuit. Nici macar pentru vitrina imensa care se intuneca. E ceva mai mult decat atat. Parca eleganta vine din toata fantomele care bantuie locul asta la care nu s-au mai putut intoarce ca sa retraiasca un moment de suprema fericire.
Parca e un loc bantuit de toate zambetele si privirile care l-au populat de la infiintare si pana acum, cand eu citesc retras intr-un colt la o masa mica pentru doua persoane. Caci e un loc unde cu siguranta intri cand esti fericit. Apoi, intr-o zi, pleci si tu de pelumea asta draga si te intorci mahnit sa-ti vanturi fantoma prin fata celor care gusta din fericire inlocuindu-te pe tine si pe altii ca tine. Dar sufletul doar rataceste pe le mese, nimeni, n-aude, nu vede. De aici vine eleganta locului astuia intesat de blanuri scumpe si caciuli de schi, pahare de sampanie si ceasuri de legenda, pulovere fine de casmir sau obraji de fete, rumeni de frig si netezi ca un perpetuum mobile. Aroma extravaganata de trabuce, aici, in varf de munte si ciocolata calda sau fanteziile lumii intrupate in zeci de prajituri.

Surpriza. La masa batranului se aseaza o femeie in varsta. Gatul lung si subred este infasurat intr-o helanca de cafea cu lapte. Chihlimbar la gat. Fardul nu e ostentativ, doamna este coafata recent si atent, cu volum. Pantaloni barbatesti maronii si un inel de argint cu piatra sclipitoare. E o femeie calda cu un are de pedagog. Nu stiu de unde vine un aparenta severa care nu reuste sa mascheze sufletul unui om bun. Un om bun, un om rau. Stau si ma gandesc cum atribui eu etichete, asa, ca un baiat care lipeste impersonal afise electorale. Le-am facut celor dou o viata, o istorie. El e rau, ea e sotia dominanta severa si dedicata. Mai bine ma intorc la citit. Mai cer un ceai. Batranul zambeste si se apleaca spre doamna maro-crem. Ii vorbeste. Nu mi-as fi imaginat gura subtire capabila sa mai zambeasca. Lasa ziarul de-o parte si articuleaza linistit, rar. Pot sa ghicesc dupa pauzele buzelor sale. Ea incuviinteaza. Dintr-odata, ma cuprinde un soi de liniste sau armonie sau ambele, privind asa la cei doi batrani apropiati peste masa, vorbindu-si.

E ceva ca o muzica de camera in conversatia lor. Jocul buzelor, tremurul, aprobarile elegante ale doamnei crem, ziarul, ceasca de cafea, chelnerul alb-negru care se apleaca usor intreband ce poate dori doamna si tinand cont de batranul desirat si sever care probabil ca nici lui nu i-a zambit pana acum.

O geaca albastra soseste furtunos la masa si-mi da planurile peste cap. Apuc sa vad un barbat solid si brunet la vreo treizeci si cinci de ani care priveste scurt jur, imprejur, apoi se aseaza mangaindu-si mama usor pe spate. Nici un gest catre mos. Se aseaza cu spatele la mine. Costumul de schi a navalit abrupt in povestea asta. E o familie venerabila si atat, imi spun. Ma intorc la citit. Cei trei intetesc o conversatie normala. Vorbesc nimicuri de peste zi, sau poate despre cate o ruda, fiul lor iata ca si-a facut timp si-i mai pune la punct cu viata personala, poate despre familie sau alte nimicuri fara vreo rezonanta cu ceva. La un moment dat am impresia ca spatiul s-a micsorat. Ma uit spre vitrina imensa. Intr-adevar intunerciul ne-a redus dimensiunile si s-a instalat confortabil la geam, ca un copil razgaiat care isi lipeste nasul de sticla, dinspre afara catre inauntru, in timp ce parintii exasperati il cheama sa-si termine piureul cu pui.

In fata mea barbatul schior cere nota. Redevin atent. Cei trei tac, acum. Doamna crem e usor tensionata si-si priveste ingrijorata sotul care-si trage o perche de manusi maronii peste degetele zbarcite. Niciun cuvant. De parca urmeaza un moment solemn ca o decernare de premii sau un discurs. Chelnerul e prompt. Barbatul plateste. Cash. Am imporesia ca ma holbez. De fapt ma holbez, fara sa ma pot abtine in fata unei scene normale. Apoi batranul se ridica. Nu nu se ridica, face eforturi. Cei doi nu schiteaza niciun gest. E un tremur usor in tot corpul, batranul stie ca nu trebuie sa-si abandoneze zambetul fortat. E ca si cum ar spune, “stiu ca vreti sa ma ajutati dar trebuie sa intelegeti ca e important pentru demnitatea mea sa ma ridic singur”. Mama si fiul stau la panda. Ma trece un fior. Pot sa simt inclestarea mainii, pe marginea mesei. Si iata-l in picioare. Nu stiu de ce, ma induiosez. De fapt stiu de ce, dar alung gandul asta imediat. Nu vrea sa plece, se cuibareste intr-un colt al mintii si ma priveste intrebator. Barbatul ii ofera haina batranului. Doamna imbraca singura o blana roscata pe care mosneagul elegant si desirat o priveste cu admiratie. Isi trage si el haina cu greu. Barbatul se pune in fata lui. Batranul il priveste sever dar nu pentru mult timp. O fractiune de secunda. Ultima scanteie a barbatiei. Apoi, acceptarea, resemnarea amestecata cu bucuria ca e fiul lui, acela care ii inchide haina.

O ultima incercare.Cordonul. Nu va reusi, imi zic. Intr-adevar mainile tremurande incearca sa imperecheze acul de la catarama cordonului cu una din gauri. Batranul e concentrat. Cum sta asa cu capul in jos pare un scolar scos la tabla rusinat ca nu stie nimic despre lectia din ziua aceea. Nu renunta mosneagul. E o incurcatura acolo. Barbatul ii atinge mainile cu delicatete. Cu multa delicatete. I le atinge si le departeaza usor. Mainile cad pe langa corp, cuminti, invinse. Batranul priveste in zare, asa pare. Apoi cu un gest care umple toata cafeneau de tandrete si electrocuteaza toate emotiile din jur doamna crem il ia de brat ca in vremurile trecute cand bratul asta subtire era pentru ea polul sigurantei si iubirii. Fiul isi incinge tatal cu cordonul ca si cum ar justifica astfel o strangere la piept, nedemna de doi barbati adevarati . Dupa ce il priveste scurt in ochi, cu recunostinta, batranul isi trage pe cap o caciula bej, de lana, menita poate sa-i dea un aer tineresc. Sau sa-i tina de frig. Totul e gata. Cei doi pasesc agale afara din restaurant. Barbatul mai arunca o privire peste masa. Tata n-a uitat nimic. Iese.


P.S. Articolul este preluat de aici. Oricum,... jos palaria Tudore!!!

Un comentariu:

ionelmuscalu spunea...

Mie îmi place. Atmosfera este extraordinară, iar finalul neasteptat...