marți, 30 noiembrie 2010

Despre iubirea si prietenia ....cea ADEVARATA !

O poveste de iubire (poate reala)...
Un barbat si o femeie au trăit cincizeci şi cinci de ani căsătoriţi. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să-i pregătească sotului micul dejun, femeia a făcut infarct. A căzut. Barbatul a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi, aproape târâş, a urcat-o în camionetă.
Cu toată viteza, tot timpul în depăşire, nerespectând stopurile, a reuşit s-o ducă la spital. Când a ajuns, din nefericire, deja murise. În timpul înmormântării, omul nu a scos niciun cuvânt, privirea lui era pierdută. Aproape că nici n-a plâns...
În acea noapte, au stat toţi copiii cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, si-au amintit câteva anecdote frumoase. El l-a rugat pe unul dintre copii, teolog, să-i spună unde era ea în acele momente. Teologul a început să vorbească despre viaţa de după moarte, presupunând cum şi unde s-ar afla ea. Barbatul asculta cu mare atenţie.
Deodată a cerut: "Duceţi-mă la cimitir". "Tată, -i-au răspuns copiii- e ora 11 noaptea ! Nu putem să mergem la ora asta la cimitir". A ridicat vocea şi, cu o privire pătrunzătoare, a zis: "Nu discutaţi, vă rog, nu vă certaţi cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost soţie timp de 55 de ani".
A urmat un moment de linişte respectuoasă. Nu s-a mai zis nimic. Au plecat la cimitir, au cerut voie paznicului şi, cu lumina unei lanterne, s-au ghidat până la mormânt. Batranul a mângâiat piatra, a plâns şi le-a spus lor, copiilor lui, care priveau scena impresionaţi urmatoarele cuvinte: "Au fost 55 de ani frumoşi... Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie". A făcut o pauză şi şi-a şters lacrimile. "Ea şi cu mine am trecut amândoi prin acel moment de criză. Când mi-am schimbat serviciul, a continuat, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată, am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloane de spital, ne-am avut alături la durere, ne-am îmbrăţişat de fiecare Crăciun şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea; nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin asta şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit să sufere ..... !!!" .
Când tatal lor a terminat de vorbit, copiii aveau cu totii feţele înmuiate în lacrimi. L-au îmbrăţişat şi el i-a consolat: "În ordine, copii, acum putem să mergem acasă; a fost o zi foarte bună !".
În acea noapte au înţeles cu totii ce este iubirea adevărată.

Un simplu prieten vs. prietenul adevarat

Un simplu prieten , cand vine in vizita, se comporta ca un invitat.
Un prieten adevarat iti deschide frigiderul si se serveste.

Un simplu prieten nu te-a vazut niciodata plangand.
Un prieten adevarat are umerii umezi de la lacrimile tale.

Un simplu prieten nu stie prenumele parintilor tai.
Un prieten adevarat are numarul de telefon al parintilor tai in agenda telefonica.

Un simplu prieten aduce la ziua ta o sticla de bautura.
Un prieten adevarat soseste mai devreme pentru ca sa te ajute la pregatiri si ramane mai tarziu ca sa te ajute sa faci curat.

Un simplu prieten nu agreeaza cand il suni in preajma orei lui de culcare.
Un prieten adevarat te intreaba de ce ti-a luat atat de mult pana l-ai sunat.

Un simplu prieten considera ca prietenia voastra a luat sfarsit cand apare prima cearta intre voi.
Un prieten adevarat te suna imediat dupa cearta.

Un simplu prieten se asteapta sa fii mereu la dispozitia lui.
Un prieten adevarat este mereu in preajma ta.

marți, 23 noiembrie 2010

Vitamine pentru suflet (9)

Aparente... despre un gest minim...

Intr-o zi, cand eram boboc la liceu, am vazut un coleg plecand pe drumul de la scoala spre casa. Numele lui era Kyle. Parea ca isi cara toate cartile cu el. Ma gandeam: "De ce si-ar cara cineva acasa toate cartile ? Trebuie sa fie un tocilar."

Aveam planuri pentru intreg weekend-ul (petreceri si jocuri de fotbal cu prietenii), astfel incat am ridicat din umeri si mi-am vazut de drumul meu.
Mergand, am vazut o ceata de vlajgani alergand spre el. Au fugit spre el, i-au lovit maldarul de carti si l-au imbrancit, iar el a cazut in noroi. I-au sarit ochelarii pe care i-am vazut aterizand in iarba la cativa metri mai departe de el. A privit in sus si atunci am vazut acea tristete teribila din ochii sai.
Mi s-a facut mila. M-am indreptat rapid spre el si in timp ce bajbaia dupa ochelari i-am vazut o lacrima alunecandu-i din ochi. Inmanandu-i ochelarii i-am spus : "Indivizii aceia sunt niste nenorociti. Ar trebui sa-si vada de-ale lor." M-a privit si mi-a spus "Multumesc!" Avea un zambet mare pe fata. Era unul din acele zambete care arata o recunostinta reala.
L-am ajutat sa-si adune cartile si l-am intrebat unde locuieste. S-a dovedit ca locuia langa mine, asa ca l-am intrebat cum de nu l-am mai vazut niciodata. Mi-a spus ca a urmat o scoala particulara pana acum.
Nu ma mai imprietenisem cu nimeni care sa fi urmat o scoala particulara. Am vorbit tot drumul spre casa in timp ce l-am ajutat sa care o parte din carti. S-a dovedit a fi un tip tare de treaba. L-am intrebat daca ar dori sa joace fotbal cu mine si prietenii mei. A raspuns afirmativ. Am fost alaturi tot weekend-ul si pe masura ce-l cunosteam mai bine imi placea tot mai mult. Prietenii mei simteau la fel.
A venit si ziua de luni si l-am vazut pe Kyle carandu-si din nou maldarul de carti. L-am oprit si i-am spus : "Baiete, ai sa-ti faci niste muschi grozavi daca le tot cari zilnic !" A ras doar si mi-a dat jumatate din ele.
In cei patru ani care au urmat Kyle si cu mine am devenit prieteni buni. Cand eram in ultimul an am inceput sa ne gandim la facultate. Kyle s-a decis sa mearga la Georgetown, iar eu la Duke. Stiam ca vom ramane mereu prieteni si ca distanta nu va fi o problema. El urma sa fie doctor iar eu sportiv.
Kyle era oratorul clasei. Il tachinam mereu ca este un tocilar. Trebuia sa pregateasca un discurs pentru absolvire. Eram foarte fericit ca nu eram eu acela care trebuia sa ma ridic si sa vorbesc in fata tuturor.
In ziua absolvirii l-am vazut pe Kyle. Arata grozav. Era unul din acei tipi care s-au regasit cu adevarat pe sine in timpul liceului. Se maturizase si chiar ii statea bine cu ochelari. Avea mai multe intalniri decat mine si toate fetele il placeau. Cateodata deveneam chiar gelos. Azi ....era una din acele zile!
Am vazut ca era emotionat in legatura cu discursul sau. Asa ca l-am tras mai in spate si i-am spus: "Hei, domnule, vei fi minunat !" El s-a uitat la mine cu una din acele priviri recunoscatoare si a zambit. "Multumesc!", a spus.
Cand trebuia sa intervina, si-a dres glasul si a inceput. "Momentul absolvirii este unul in care multumesti tuturor celor care te-au ajutat in toti acesti patru ani: parinti, profesori, frati, antrenori ... dar mai ales prietenilor. Vreau sa va spun ca a fi prietenul cuiva este cel mai frumos dar pe care il poti oferi. Va voi spune o poveste. "
Mi-am privit prietenul, nevenindu-mi sa cred ca istoriseste povestea primei zile in care ne-am intalnit. A marturisit ca planuise sa se sinucida in acel weekend. A povestit cum si-a curatat vestiarul pentru ca mama lui sa nu trebuiasca s-o faca mai tarziu si cum isi cara toate lucrurile acasa. M-a privit adanc si mi-a zambit scurt.
"Din fericire, am fost salvat. Prietenul meu m-a salvat de la acest gest teribil."
Multimea asculta cu respiratia taiata cum acest tanar popular isi povestea momentul sau de slabiciune. I-am vazut pe mama si pe tatal sau care ma priveau cu acelasi zambet recunoscator. Pana in acel moment nu realizasem profunzimea a ceea ce facusem..
Nu subestimati niciodata puterea actiunilor dumneavoastra. Cu totii avem un impact asupra celorlalte persoane. Cu un mic gest putem schimba viata cuiva. Nu exista inceput sau sfarsit pentru aceasta. Ieri este istorie, maine e un mister iar ziua de azi este un cadou !!!

Scrisoarea unui cersetor
Dormeam in parcuri. Asta pana cand au aparut tot mai multi gardieni sa pazeasca apa si bancile. Mi-au spus ca deranjam florile si am plecat. Scarile blocurilor sunt tot mai putin accesibile. Oamenii ne privesc ciudat. Unii cu mila, altii cu teama. Altii cu mandria ca ei sunt superiori si ca n-au ajuns in halul asta. E adevarat ca uneori cuvintele mi se impleticesc din cauza alcoolului. Alegerile gresite m-au adus aici. M-au luat de mana si am pornit impreuna intr-o plimbare cu parfum de vas de croaziera si finalitate de iad.
Un baiat m-a scuipat ieri. Mi-a spus ca m-as fi uitat urat la prietena lui din masina. Am incercat sa vorbesc civilizat cu el, dar imediat a racnit: “Noi este studenti, ba analfabetule! Ce stii tu de chestiile astea?!” Si eu am fost candva student. Si eu am avut casa. Am fost premiant si eram printre favoritii profesorilor. Numai ca atunci favoritismele se faceau dupa ce stiai, nu dupa cheile masinei pe care o aduci la cursuri.
Dimineata vad copii care merg spre scoala. Nu este zi in care acestia sa isi vorbeasca de bine profesorii. Se plang de faptul ca ar fi plictisiti, ca abia asteapta sa mearga in barul de peste drum. Si parca nici culoarea rucsacului nu e pe placul lor. Li se pare ca sunt cei mai ghinionisti din lume. Nu pot sta de vorba cu ei de nicio culoare. Pur si simplu nu ma baga in seama, ma dispretuiesc. Ma vad citind si imi spun ca am furat cartile. De asta am ales varianta sa le scriu.
Ghinion inseamna sa fii lovit si trantit si sa ramai acolo. Ghinion inseamna sa ai impresia ca bautura iti rezolva durerea. Ghinion inseamna sa fii rau cu cei din jur atunci cand esti ranit. Ghinion inseamna sa fii nerecunoscator celor care te-au ajutat. Ghinion inseamna sa fii mai prost decat cainele tau, vorba celor de la Parazitii. Prost datorita ignorantei. Ghinion inseamna sa traiesti cu iluzia ca nu ai nimic de invatat de la un profesor, de la un vecin, de la un parinte. Sau chiar si de la un cersetor. Ghinion inseamna sa crezi orbeste in cei cu care ti-o bagi in vena. Indivizi care te vor parasi la prima adiere de vant.
Toate ghinioanele sunt alegeri proprii. Ele m-au adus in strada. E greu, e greu de tot sa revii, va spun asta fara nicio ezitare. Dar atatea zile cate voi mai avea, voi lupta la baioneta pentru a recastiga ce am pierdut. Si nu ma refer aici la statutul social. Acesta nu valoreaza nici cat un balegar!
Prefer cartonul in loc de pat, daca doar asta este rasplata efortului meu sustinut. Vreau sa ma recastig pe mine. Gratiile reale nu sunt cele de la inchisoare. Acestea sunt o gluma fata de propriile dureri. Chiar daca acestea sunt insondabile de la distanta, ele raman pentru mine cele mai importante lucruri din lume. Si stiu bine ca asa e si pentru voi.
Deci, sa nu uitati!!! Noi insine suntem cel mai mare ghinion si noroc pentru propria persoana. Si daca aveti impresia ca e o fraza banala si care s-a mai spus de o mie de ori, priviti-i pe cei care dorm pe banca atunci cand gerul e in plin asalt....
-Va urma-

vineri, 5 noiembrie 2010

A murit ............... :(((


POETUL inimii mele, al unei / unor intregi generatii, a plecat la cer...... lasand aici, pe Pamant, o parte din sufletul si viata sa !

Nu pot spune mai mult, nu e cazul sa spunem mai mult (deja patetismul televiziunilor si marea admiratie a "poporului" roman se desfasoara din plin la aceasta ora)... decat un simplu... MULTUMESC DIN SUFLET,  ADRIAN PAUNESCU! ODIHNESTE-TE IN PACE! :(

miercuri, 3 noiembrie 2010

Ultimul mesaj, ultimul salut si ultima poezie ...!!??

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.


Sursa: RING
Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.