joi, 30 septembrie 2010

Vitamine pentru suflet (8)

Poveste cu mâini

O poveste adevarata... ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate...De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe sine în foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai târziu. Se spune ca în Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decât sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau întru desavârsire. Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani si amândoi primisera un har deosebit de la Dumnezeu: harul de a surprinde prin taina desenului atât viata, cât si moartea, atât vazutul, cât si nevazutul. Tinerii erau dornici sa învete si sa se împlineasca în arta. Visau cu ardoare sa ajunga chiar ca idolul lor, Leonardo DaVinci, si pentru asta erau gata sa faca totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu usurinta, caci erau tare saraci - pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avutiile pamântesti.Într-o seara, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împarteau frateste, unul din ei spuse,privind la doua gravuri abia terminate.

- Frate, noi trebuie sa mai învatam. Gravura pecare am facut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adaugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfectiune. Talentul tau este copt, asa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci si voi accepta orice comanda, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete... orice. Asa voi strânge banii necesari ca tu sa mergi la scoala în Italia pentru a-ti desavârsi arta. Apoi te vei întoarce si ma vei ajuta si pe mine sa merg la scoala.

- Dar nu pot sa încuviintez asa ceva, zise celalalt. Nu ne-am despartit niciodata pâna acum si a fost bine. De ce vrei acum sa facem asta? Amândoi avem talent si amândoi avem dorinta apriga de a merge la scoala. Sacrificiul tau ma onoreaza si ma face sa îti cer sa mergi tu primul la scoala.

- Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindca esti mai talentat si vei avea nevoie de mai putin timp pentru a-ti însusi noile cunostinte. Eu am foarte multe de învatat, iar tu ai munci o viata pâna as termina eu scoala. Asa ca voi munci eu, pâna când tu vei fi cunoscut. Asa e mai usor pentru amândoi.

Tânarul pe nume Albrecht a fost coplesit de nobletea gestului prietenului sau, mai ales ca stia ca talentul amândurora era egal. Asa ca a a cceptat plin de recunostinta si a plecat la scoala. Pretul studiilor lui a fost însa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strânge banii de care Albrecht avea nevoie la scoala. Timpul a trecut si, dupa sapte ani de munca greasi de o parte si de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte multi bani si cu dorinta sincera de a-l ajuta sa mearga la scoala, ca sa aiba si el o viata împlinita si îmbelsugata.Era seara când s-a întors. S-a apropiat de casa cea saracacioasa si mai întâi privi pe fereastra, ca sa vada cum mai arata prietenul lui. Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânari ieftine. Îngenunchease pe podeaua rece si rostea rugaciune dupa rugaciune, cu glas cald. La lumina tremurânda a lumânarii, Albrecht vazu mâinile prietenului sau si înmarmuri. Erau doua mâini noduroase, muncite, scrise cu multe rani si lovituri, mâini de apostol întru ale desavârsirii aproapelui. Îsi dadu seama cu nemasurata tristete ca prietenul lui nu mai putea merge la scoala cu mâinile acelea jertfite, ca nu va mai putea tine penelul cu finetea necesara unor tablouri, si nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi mânuite cu usurinta, caci mâinile tremurau în rugaciune de atâtia ani de munca... Astepta pâna ce prietenul lui îsi termina rugaciunea si batu la usa. Usa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste masura de revedere.

- Acum vei merge tu la scoala, zise Albrecht, si vei duce o viata fara griji. Este rândul tau.Prietenul lui nu zise nimic, doar îsi privi în liniste mâinile muncite.

- Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot tine penelul, dar te pot îmbratisa cu bucurie. Îti multumesc ca te-ai întors si, mai ales, ca ai devenit cel care esti acum. Eu nu mai pot merge la scoala. Însa sunt multumit, fiindca mi-am gasit rostul în fiecare lucru ce mi-a iesit din mâini cu voia luiDumnezeu. Albrecht îi ceru încuviintarea prietenului sau de a-i desena mâinile asa cum le vazuse în rugaciune.
Asa s-au nascut "Mâinile de apostol" de Albrecht Durer.

Fie sa gasesti mereu în jurul tau prieteni! Fie ca orice gest facut pentru ei sa fie însotit de gândul ca uneori pentru ca unii sa se desavârseasca,altii trebuie sa se jertfeasca - jertfa însotita de rugaciune e binecuvântata si aduce bucurie.Iar amintindu-ti de mâinile muncite împreunate în rugaciune, fie sa poti primi smerit gesturile de iubire pe care prietenii tai le fac pentru tine!


Piersicile

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si va trebui sa o ierte, sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective. Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.
Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.
Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte. O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe piersici. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.
Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt?!  Si ce ai de gand sa faci cu ele?!...


Dragostea in cele mai mici amanunte

El murise de un an si se apropia o data importanta, ziua sfantului Valentin. In fiecare an ii trimitea cate un buchet de trandafiri acasa,cu un biletel pe care scria: "te iubesc mai mult ca anul trecut, dragostea mea va creste in fiecare zi". Dar acesta era primul an in care Roza nu il va mai primi. S-a mirat foarte mult cand cineva a sunat la usa si, spre surprindera ei, deschizand a vazut un buchet de trandafiri cu un biletel pe care scria: "te iubesc !".
Bineinteles ca s-a suparat pentru ca a crezut ca e o gluma proasta, a sunat la floraraie sa reclame cazul si, cand i-au raspuns, patronul magazinului i-a spus ca stia ca sotul ei murise de un an, a intrebat-o daca citise si in interiorul biletelului si i-a explicat ca acei trandafiri erau platiti de sotul ei dinainte, ca de altfel toate buchetele pentru fiecare an din viata ei de atunci incolo.

Dupa ce a inchis telefonul Rosei i s-au umplut ochii de lacrimi si, cand a desfacut felicitarea, a vazut scrisul sotului ei: "Buna, dragostea mea, stiu ca a fost un an greu pentru tine sper sa te poti reface repede, dar doream sa-ti spun ca te voi iubi pentru tot restul timpului si pana cand vom fi impreuna, ti se vor trimite trandafiri in fiecare an; iar atunci cand vor suna la usa si nu vei deschide, vor suna de inca cinci ori, si daca tot nu raspunzi, vor sti cu siguranta unde sa le duca, acolo unde tu vei fi alaturi de mine. Te iubesc, sotul tau !!! (H. Agudelo)

 Atunci cand iubesti pe cineva nu conteaza unde este, totul este posibil !!!
 
 
Testul lui Socrate

Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit. Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?” Omul era învins și s-a rușinat.

 
Lectia

Un sot s-a dus sa viziteze un batran intelept pentru a-i spune ca nu o mai iubea pe sotia lui si ca avea de gand sa se desparta. Inteleptul l-a ascultat, l-a privit in ochi si i-a zis un singur cuvant: "Iubeste-o". Pe urma a tacut!
-Dar deja nu mai simt nimic pentru ea.
-Iubeste-o a zis din nou inteleptul.
Si in fata nedumeririi domnului, dupa o cuvenita tacere, a adaugat: "Sa iubesti este o decizie nu un sentiment; sa iubesti inseamna dedicare si daruire. A iubi este un verb si rodul acestei actiuni este dragostea. Dragostea este un exercitiu de gradinarit: sa smulgi tot ceea ce face rau, sa pregatesti terenul, sa semeni, apoi ai rabdare, uda si ingrijeste. Fii pregatit pentru ca vor fi calamitati, vor veni secete sau prea multa ploaie, dar nu iti abandona gradina din cauza asta. Iubeste-ti perechea, adica accept-o, pretuieste-o, respect-o, arata-i dragoste si devotament, admir-o si intelege-o. Asta este totul, iubeste-o !!!". (H. Agudelo)


Despre gesturile marunte

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns, la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...

In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa.

Deci am mers si-am batut la usa. "Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o dintr-un film din anii '40.

Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.

Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

"Nu e mare lucru" i-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"

" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: "Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"

"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.

"Oh, nu conteza", spuse ea." Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori... " Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

"Pe ce ruta ati vrea sa merg?", am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.

Cum prima aluzie de soare s-a aratat pe orizont, mi-a spus dintr-o data:

"Sunt obosita... Hai sa mergem!."

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.

Era o cladire ieftina, ca si o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile."Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

"Nimic", am zis eu.

" Dar trebuie si tu sa te intretii."

"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri", am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie", spuse ea. " Multumesc!"
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.
Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:" Ziua de azi este o zi speciala!"

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul spectacol pe care il jucam. (H.Agudelo)

- va urma -