vineri, 25 februarie 2011

DESPRE ...OAMENII DIN VIATA MEA

Oamenii intra in viata noastra pt. un MOTIV, pt. un SEZON sau pt. o VIATA...
Cand o sa stii de ce au facut-o si pentru cat timp, o sa stii ce sa faci pentru acea persoana...

Cand cineva intra in viata ta pentru un MOTIV, este pentru a indeplini o nevoie pe care ti-ai exprimat-o. A intrat pentru a te asista in momentele dificile, sa te indrume si sa-ti acorde suport, sa te ajute fizic, emotional sau spiritual. Pot parea ca fiind trimisi de Dumnezeu si, deseori, sunt!
Sunt acolo pentru motivul pentru care tu ai nevoie sa fie. Apoi, fara vreo greseala din partea ta sau intr-un moment inoportun, aceasta persoana va spune sau va face ceva pentru a aduce aceasta relatie la sfarsit. Cateodata ei mor..... Cateodata doar se indeparteaza..... Cateodata isi fac de cap si te forteaza pe tine sa adopti o pozitie...... Ceea ce trebuie sa realizam este ca nevoia noastra a fost satisfacuta, dorinta noastra indeplinita, munca lor terminata. Rugaciunea ta a fost ascultata si acum este timpul sa mergi mai departe.

Unii oameni intra in viata ta pentru un SEZON, fiindca a venit randul tau sa impartasesti, sa cresti sau sa inveti. Ei iti aduc o experienta de pace sau te fac sa razi..... Ei te pot invata ceva ce nu ai mai facut...... Ei iti pot da de obicei o cantitate incredibila de bucurie..... Crede, este real ! Insa.... doar pentru un sezon.....

Relatiile de o VIATA te invata lectii pentru o viata, lucruri pe care trebuie sa construiesti pentru a avea o fundatie solida, emotionala. Treaba ta este sa accepti lectia, sa iubesti acea persoana si sa pui ceea ce ai invatat in practica in toate celelalte relatii si aspecte ale vietii tale.

Se spune ca dragostea este oarba dar, fara putinta de tagada, prietenia este clarvazatoare.......

Va multumesc tuturor celor care faceti parte din viata mea, fie ea de zi cu zi, fie ea socio-profesionala, fie ea "virtuala", indiferent ca este pentru un motiv, pentru un sezon sau pentru o viata......

marți, 1 februarie 2011

Moartea unei caprioare si a unui prieten credincios....

CAPRIOARA

Pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed, pe spatele mamei lui si, cu ochii inchisi, se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa, a iedului. Mama il priveste si-n sufletul ei de fugarnica incolteste un simtamant staruitor de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta, chiar azi, caci vremea intercatului venise de mult inca. Si cum se uita asa, cu ochi indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere; iedul deschise ochii. Caprioara se imbarbateaza, sare in picioare si porneste spre tarcurile de stanca, din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit. Acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului, si de iscusinta vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se incumeta. Acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.
Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de primejdii.
Caprioara isi azvarle picioarele in fuga fulgeratoare, in salturi indraznete sa incerce puterile iedului. Si iedul i se tine voiniceste de urma; doar in sariturile ametitoare se opreste, cate o clipa, ca si cum ar mirosi genuna, apoi se avanta ca o sageata si, behaind vesel, zburda de bucurie, pe picioarele subtiri ca niste lugere.
Dar trebuiesc sa scoboare,sa strabata o padure, ca sa urce din nou spre tarcuri. Caprioara conteneste fuga; paseste incet, prevazatoare. Trece din poiana in poiana, intra apoi sub bolti de frunze, pe urma, prin hrube adanci de verdeata, pana ce patrunde in inima intunecata, ca un iad, a padurii.
Si-au mers mult asa pana ce au dat in sfarsit de luminis.
Iedul, bucuros, o ia inainte sarind. Dar in aceeasi clipa caprioara se opreste, ca de-o presimtire, adulmecand. In fata ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt si iedul ar fi fost sfasiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc, sfasietor, cum nu mai scosese inca, si, dintr-un salt, cade in mijlocul luminisului. Lupul, vazand prada mai mare, uita iedul si se repede la ea...
Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii........

GRIVEI

E batran, intelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a si imbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaiie nici o mana, nu se mai intoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinta. Douazeci de ani, vara si iarna, in casa aceasta, a trait si a pazit-o. In noptile de toamna, cu ploile repezi si patrunzatoare, in noptile de iarna, cu vifornitele naprasnice, el nu statea in cusca lui; sufland cu greu, incordandu-si muschii, taia troianul, cutreiera toate colturile gradinii si, latrand, dadea de stire ca nu e chip sa te poti apropia de casa stapanului..... Ca si in seara cand prinsese de pulpa piciorului pe hotul care furase mere din pomul de langa gard ! Ani de-a randul simtise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci in crestetul capului. Si alta data... Dar cata nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curtii !
Insa vremea trece, viata cu ea. Si-acuma imbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la usa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga. Ramanea uneori zile intrgi, fara sa inghita nimic, fiinca nu se putea misca. Si-acum, in vremea cea de pe urma, avea niste dureri grozave. Urla.... Si mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, nu mai vedea pe ceilalti cani, cand ramanea singur, numai el si suferinta lui - mai ales noptile - il chinuia boala. Si urla... Mai intai gemea, inabusit, cu gura inchisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca si cum i se desfacea inima din piept. Apoi il apucau fiorii; spasmurile ii desclestau falcile si gemetele ii ieseau mai tari, mai ascutite. Apoi plangea, plangea, cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau. Si-n urma, innebunit de durere, nu mai putea rabda, in urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata incordarea glasului, urla inspaimantator, de rasuna pana in departari, de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care ii plangea de mila...Si dimineata, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit pe culcusul lui.
Si toti ai casei care treceau pe langa el il blestemau. Urletele lui le tulbura linistea noptii, le curma somnul si-i facea sa tresara speriati in pat. Iar unii credeau ca prevesteste ceva rau, ca prevesteste moartea cuiva. El ii auzea vorbind, ii auzea si-i intelegea. Cu ochii blanzi, stersi de boala, ii urmarea pana ce se faceau nevazuti.
Intelegea si astepta sa-i vina ceasul.
Intr-o dimineata si-a zarit stapanul de departe, venind spre el, cu manile la spate, tinand ceva ce sclipi la o intorsatura, in bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, in sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori. Si jalea aceasta parca-i dadea puteri; se scula si, scheunand, plangand, se tari catre stapanul lui, se tari si, cand ajunse, ii linse picioarele ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Apoi inchise ochii si, incolacit, astepta. Astepta mult. I se facuse mila stapanului?...Bubuitura nu curma linistea ograzii.
Si Grivei simti ca nu mai are mult. Si parca-i parea rau sa inchida ochii in curtea in care traise, in mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai indreptau spre el prietenoase. Si deodata, o groaza, o frica de locul acela in care suferise atata il cuprinse. Isi aduna toate puterile, apoi ca si cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, iesi din curte si o lua pe drum, inspre padure. Cand ajunse in marginea ei, intra in cel dintai stufis si,acolo, intre crengile care ii asundeau vederea, isi facu culcusul. Si astepta. Spre seara un fior ii zvarcoli trupul, apoi altul. Si-nca unul - cel de pe urma. Si-n clipa in care-si dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte si, cu capul intors spre curte, urla ca si cum si-ar fi luat un ramas bun.........
Si urletului, scurt, de moarte, ii raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt cane care-l chema din departari....

Meseria de ... MAMA

Intr-o zi, o femeie numită Ana, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea a avut un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă: Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu?
Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Ana, “sunt mamă !”.
"Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp.
Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă.
Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse: Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice. Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: "Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "Sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: ”Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctore executive superioare. Mătuşile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctore în arta de a face viaţa mai bună....

Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce se intampla asa ?

Să aveti o zi frumoasă...